As vrea sa pot pleca de aici. De aici unde alegerile care par importante sunt de fapt gresite si duc la dezastre inimaginabile. De aici unde mintea simpla a acestor oameni simpli duc la alte dezastre, catastrofe si atrocitati de tot soiul. De aici unde viata la suprafata e roz, cand colo, e de un negru abominabil pe dinauntru. De aici unde toti ceilalti sunt umbre, iar eu devn fum.
Am primit totdeauna palme peste obraji de la viata. Sunt neagra pe dinauntru de la vanataile adunate in timp. Inima in loc sa imi pompeze sange, imi pompeaza durere in vene din pricina pumnalelor otravite de cuvinte nepotrivite si indurate atata timp. Imi amortesc membrele si nu ma pot misca din pricina lanturilor cu care am fost legata de dragostea ce o simteam pentru cei din jur.
Cat de usor ar fi sa opresc viata ce curge prin mine, dar imi lipseste curajul, constiinta, frica. Frica de a nu-i dezamagi pe altii. Totul se rezuma la altii. As vrea ca acei altii sa vada. Sa deschida ochii impaienjeniti de minciuni si sa imi toarne miere din vorbe pe ranile cele mai adanci ale sufletului si mintii mele. Pentru ca eu as face-o pentru ei. Le-as arata ca nu sunt singuri. Dar in schimb as primi vorbe de batjocura ca de fiecare data cand imi deschid inima si vorbesc. Raspunsul este intotdeauna acelasi. Il sti.
A fost un timp cand ma trezeam gandindu-ma la razbunare. Dar pana si dorinta de razbunare mi-a secat ca o fantana uitata de timp.
Am fost inghitita de un abis negru ce in timp a devenit vid. Usor si sigur.
O frica cum nu am mai simtit pune stapanire pe mine, ma face sa tremur, sa plang, sa mor. Fiori pe sira spinarii... Nu ma ajuta. Cad, si nu stiu daca destul de repede incat sa am impresia ca nu ma va durea cand voi atinge fundul. Bataile inimii accelereaza repede si ma doare. Le simt ca pe niste pumnale venite din interior. De parca inima e cea care le arunca. Si imi izbeste pieptul cu o putere de neimaginat. Va sari afara din corpul suferind, scapand astfel si de mintea ce ii impartasea numai greutati. Imi e greu sa vorbesc, imi e greu sa scriu. Imi e teama ca inima-mi va ajunge pe asfalt unde va fi calcata in picioare de mii de ori. Oamenii vor trece nepasatori si neindurati peste ea. Asfalt rece si gri.
Dar sangele rosu din inima mea va colora asfaltul. Si poate cineva va vedea de unde vine culoarea iar peste ceva timp, nimic din ce am scris nu isi va mai avea sensul acesta iar cuvintele nu vor mai exprima durere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu